Mil veces lo he pensado y algunas veces lo he dicho ya: no hay que temer la uniformidad y la monotonía. La pasmosa facilidad de comunicaciones, los ferrocarriles, el telégrafo y el teléfono, que llevan a escape mercancías y personas de un extremo a otro de la tierra, y que transmiten y comunican el pensamiento y la palabra con la rapidez del rayo, no logran aún, ni lograrán nunca, identificarnos, desteñirnos, digámoslo así, y hacer que perdamos el sello característico de casta, lengua, nación y tribu que cada cual tiene. Se diría que para precavernos contra el roce, que pudiera limar y pulir las diferencias, nos armamos instintivamente de una virtud conservadora de lo castizo que persiste en el fondo, aunque superficialmente desaparezca.
Lo que llaman ahora high-life, o dígase aquella parte de la sociedad más rica, elegante y empingorotada, nos parece que debe ser cosmopolita, y sin embargo no lo es. Hombres y mujeres hablan en francés tan bien y a veces mejor que en español. Algunos chapurrean además la lengua inglesa y hasta la alemana. Cuando leen algo leen libros extranjeros porque de los indígenas se aburren, sin que nos empeñemos en dilucidar aquí si con razón o sin ella. Los caballeros, como no carezcan de metales preciosos o de los signos que los representan, se hacen traer de Londres trajes, caballos y coches, y las señoras se hacen traer de París vestidos y tocados. La cocina francesa hace que la española se olvide o se pervierta. Y por último, la costumbre del veraneo rara vez lleva a sus castillos y quintas a nuestros elegantes de ambos sexos, sino se los lleva a Francia, a Suiza, a Inglaterra, o a más hiperbóreas regiones. Cuando la guita es corta y no puede esparciarse el cimbel, debe volar por lo menos hasta Biarritz.
Pues bien: con todo eso, y a pesar de todo eso, nuestra high-life sigue siendo tan española como en lo antiguo, y no necesita el autor de comedias y de novelas, a fin de conservar el color local y nacional de sus personajes, buscarlos bajo las ínfimas capas sociales, o ir por ellos a las Batuecas o a los más esquivos, alpestres y recónditos lugares. | Un lucru la care am cugetat de mii de ori și pe care de câteva ori l-am și spus, este faptul că nu trebuie să ne sperie uniformitatea și monotonia. Căile ferate, telegraful, telefonul, uluitoare căi de comunicare, capabile de a transporta mărfuri și persoane de la un capăt al Pământului la celălalt și care transmit și comunică gânduri și cuvinte cu viteza fulgerului, nu au putut și nu vor putea niciodată să ne facă la fel pe unii cu alții sau, altfel spus, să ne șteargă și să ne facă să pierdem pecetea caracteristică castei, limbii, națiunii și tribului de care aparținem. Se poate spune că, pentru a preveni orice fel de contact care ar putea îndepărta prin șlefuire diferențele dintre noi, ne înarmăm în mod inconștient cu o virtute conservatoare a purităţii care zace ascunsă în noi chiar și atunci când la suprafaţă a dispărut. Chiar dacă majoritatea dintre noi consideră că așa zisa înaltă societate, oameni înstăriți, eleganți și cu nasul pe sus, întruchipează ideea de cosmopolitism, realitatea e alta. Bărbați și femei, vorbesc limba franceză la fel de bine sau câteodată chiar mai bine decât limba spaniolă. Alții mai articulează câteva fraze și în engleză sau chiar germană. Când citesc, citesc cărți străine fiindcă cele băștinașe îi plictisesc; nu ne propunem să deslușim aici dacă pe bună dreptate sau nu. Domnii, dacă nu duc lipsă de metale prețioase sau de semne valorice ale acestora, își comandă de la Londra costume, cai și trăsuri, iar doamnele își comandă de la Paris rochii și pălării. Bucătăria franceză face ca cea spaniolă să fie dată uitării sau să se stâlcească. Și, pentru a termina, obișnuita vilegiatură de foarte puține ori îi ține pe aceşti eleganți domni și doamne în palatele și vilele proprii ci îi poartă în Franța, Elveția, Anglia sau chiar spre regiuni mai boreale. Dacă stau prost cu paralele și nu vor să dea sfoară în țară, trebuie să se deplaseze cel puțin până la o localitate de frontieră. Acum, la drept vorbind, în ciuda acestor aparențe, înalta noastră societate este în continuare la fel de spaniolă ca și în trecut astfel că, un autor de comedii sau de nuvele dacă dorește să conserve culoarea locală și națională a personajelor sale, nu trebuie să răscolească straturi sociale neînsemnate, sau să le caute în cotloane uitate de lume sau prin cele mai aspre, ascunse meleaguri de munte.
|