[…]Tra i drammi che aveva dovuto vivere Nanda Pivano c’erano stati l’arresto per avere tradotto “Addio alle armi” di Hemingway, giudicato troppo pacifista e lesivo dell’onore dell’esercito italiano; e la prigione, quando si scoprì il trucco inventato da Pavese per aggirare la censura fascista, consistente in una semplice ma efficace “s” puntata, che trasformò – per i clerico-fascisti di allora – l’Antologia di Spoon River in una potabile “Antologia di S. River”.
Ironia a parte, arresto è arresto e galera è galera, comunque e sempre. Figurarsi in quegli anni bui. Ancora più osceni – arresto e galera – se a subirli è una ragazza di ottima famiglia e ben istruita, con laurea in lettere (tesi sul Moby Dick di Melville) e laurea in filosofia (tesi sull’esistenzialismo, relatore Nicola Abbagnano). “Divenne superproibita l’Antologia di Spoon River in Italia”, ricordò anni dopo Pivano: “Parlava della pace, contro la guerra, contro il capitalismo, contro in generale tutta la carica del convenzionalismo. Era tutto quello che il governo non ci permetteva di pensare… e mi hanno messo in prigione e sono molto contenta di esserci andata”.
E pensare che tutto era nato per sfida, o per scherzo, quando la giovane Nanda chiese al proprio mentore Pavese di spiegarle la differenza tra letteratura inglese e letteratura americana. E per tutta risposta Cesare le mise in mano quel librino di Edgar Lee Masters. Che Nanda aprì a caso, a metà, restando folgorata dai versi: “Mentre la baciavo con l’anima sulle labbra / l’anima d’improvviso mi fuggì”. “Chissà perché questi versi mi mozzarono il fiato”, commentò anni dopo la traduttrice, aggiungendo: “E’ così difficile spiegare le reazioni degli adolescenti…”.
Quella di parlare agli e degli adolescenti, in fondo, è stata la vera vocazione di Fernanda Pivano, dai tempi della galera fascista a quelli della militanza radicale negli anni Settanta, fino alla splendida vecchiaia nel nuovo millennio. E come adolescenti fragili e geniali – adolescenti cresciuti male e in fretta – trattò sempre i “suoi” poeti, dopo che nel 1947, al Gritti di Venezia, Hemingway la redarguì con un “Daughter, questa non me la dovevi fare!”, quando la scoprì completamente astemia.[…] | [...]Printre dramele pe care Nanda Pivano a trebuit să le trăiască s-au numărat arestarea pentru a fi tradus “Adio arme” de Hemingway, judecat prea pacifist şi dăunător pentru onoarea armatei italiene şi ȋnchisoarea, cȃnd s-a descoperit trucul inventat de Pavese pentru a ocoli cenzura fascistă, constȃnd ȋntr-un simplu dar eficient “s” cu punct care transformă - pentru clerico-fasciştii de atunci - “Antologia orăşelului Spoon River” ȋntr-o pasabilă “Antologie de S. River”. Lasȃnd la o parte ironia, arestul e arest şi ȋnchisoarea e ȋnchisoare, oricum şi oricȃnd. Cu atȃt mai mult ȋn acei ani ȋntunecați. Cu atȃt mai obscene - arestarea şi ȋnchisoarea - cu cȃt a trebui să le suporte este o fată dintr-o familie foarte bună, absolventă a facultăților de litere (teză despre Moby Dick de Melville) şi filozofie (teză despre existențialism, profesor coordonator Nicola Abbagnano). “Antologia oraşelului Spoon River deveni super interzisă in Italia” aminti ani mai tȃrziu Pivano: “Vorbea despre pace, ȋmpotriva razboiului, ȋmpotriva capitalismului, ȋn general ȋmpotriva ȋntregii ȋncărcături a conventionalismului. Era tot ceea ce guvernul nu ne permitea să gȃndim...şi m-au băgat la ȋnchisoare şi sunt foarte multumită că m-am dus.’’ Şi cȃnd te gandeşti că totul s-a născut din sfidare sau din glumă, cȃnd tȃnăra Nanda ceru mentorului său Pavese să ȋi explice diferența dintre literatura engleză şi literatura americană. Şi drept răspuns Cesare le puse ȋn mȃnă acea cărticică de Edgar Lee Masters pe care Nanda o deschise la ȋntȃmplare, la jumătate, rămȃnȃnd ȋncȃntată de versurile: ‘’Ȋn timp ce o sărutam cu sufletul pe buze/sufletul dintr-o dată ȋmi fugi”. “Cine ştie de ce versurile astea ȋmi opriră respirația” comentă după ani traducătoarea, adăugand: “E aşa de greu să explici reacțiile adolescenților...”. Aceea de a vorbi adolescenților şi despre adolescenți a fost de altfel adevărata vocație a Fernandei Pivano din timpurile ȋnchisorii fasciste, ale activismului radical din anii ‘70 şi pană la splendida bătrȃnețe din noul mileniu. Şi tot ca pe nişte adolescenți fragili şi geniali – adolescenți crescuti prost şi ȋn grabă – ȋi trată mereu pe poeții “ei”, dupa ce ȋn 1947, la Gritti ȋn Veneția, Hemingway ȋi spuse cu reproş “Daughter, asta nu trebuia să mi-o faci!” cȃnd descoperi că nu e băutoare.[...] |