[…]
— Vreau să-ți propun ceva.
Se aplecă în față așa cum face prietena mea April atunci când vrea să spună un secret, deși niciunul dintre secretele ei nu e interesant sau măcar secret în adevăratul sens al cuvântului.
— Dacă nu spui nimănui că mă aflu aici, îți îndrept vederea.
— Fugi de-aici!
Clipi de câteva ori.
— Asta și încerc.
— Adică, e ceva imposibil!
— De ce?
— Păi, nimeni n-a putut să-mi îndrepte vederea decât cu ochelari.
— Eu am anumite puteri. Vei putea vedea, cu condiția...
— ...să nu spun nimănui despre tine?
— În esență și în principiu, da.
— De unde știu că nu rămân oarbă? Poate ești ca unul din agenții ăia de vânzări care promit marea cu sarea, dar mint de-ngheață apele.
Începu din nou să își rotească mâinile în sensul acelor de ceasornic și apoi invers, ca și când ar fi șters niște geamuri imaginare.
— N-aș face așa ceva unei ființe care nu mi-a făcut niciun rău.
— Adică dacă ți-aș face rău ai putea să-mi iei de tot vederea?
— Asta o s-o afli doar dacă situația o va impune.
— Și dacă-mi îndrepți vederea și nu spun nimănui despre tine, pleci de pe pământurile noastre?
— În esență, da!
[…]